- amintiri autobiografice -

 

          M-am născut la 5 martie 1978 la Târgu-Jiu, acolo unde peste câţiva ani aveam să expun primele mele lucrări, dar copilăria mi-am petrecut-o la Pocruia în Tismana.

          Aci la Tismana, în acest vestit ţinut al Gorjului, am descoperit frumuseţea naturii. Peisaj mirific, cu flori şi albastrul cerului, cu verdele pădurilor de jur-împrejur, cu lumină feerică, linişte dumnezeiască şi culori nemaiîntâlnite.

          Munţi, dealuri, ape şi câmpii, măreţie, modele şi sentimente, aceasta este depresiunea Tismana pentru cel cu harul picturii.

          Şi am început să desenez de la vârsta când puteam să ţin în mână un instrument care lasă urme sau semne. Pe cărţi, pe caiete căzute în mână ca din întâmplare, pe pereţii casei în care locuiam, peste tot erau semnele începutului.

          Dar în şcoala primară, probabil că am desenat şi pictat la fel ca toţi copii care simt să se exprime prin desene şi culori, cine-şi mai aminteşte! Doar ştiu că părinţii mi-au pus de la început la dispoziţie, caiete şi creioane colorate, acuarele apoi vopsele şi tot ei, descoperind că-mi place să desenez, m-au încurajat şi m-au susţinut să urmez un liceu de artă la Târgu-Jiu.

          Apoi, în primii ani de liceu, la nimic nu râvneam mai mult decât la lucrul în atelierul de pictură al Mănăstirii Tismana. Ce lucru minunat şi frumos am învăţat aici, tehnicile picturii icoanelor pe sticlă şi lemn! Era ca o binecuvântare, atelierul era aşezat deasupra faimoasei cascade a mănăstirii, susurând la fereastra pe unde pătrundea lumină şi aer curat, mireasmă de copaci şi flori.

          O experienţă unică şi de neuitat. Frunzele copacilor, foşnetul ramurilor, ciripitul păsărelelor, câtă atmosferă de paradis pentru a picta icoane!

          Au urmat după atelierul mănăstirii multe altele, dar nici unul nu a fost ca cel de la Tismana unde se lucra după vechile Erminii.

          Totuşi, unul din ele a fost atelierul liceului de artă de la Târgu-Jiu. Au trecut pe acolo mulţi profesori, nu toţi au şi rămas, dar o singură ardeleancă ajunsă aici s-a dedicat elevilor pe care-i avea în grupa din care şi eu făceam parte. Câţiva ani care au devenit luni, luni care au devenit zile şi zile prefăcute în ore, poate clipe, aşa a fost timpul petrecut alături de un om cu o personalitate puternică, profesoara Virschi. În momente mai fericte sau mai triste, dânsa era un suflet de om adevărat, alături de copiii pe care-i învăţa.

          Apoi de la « doamna Virschi », aşa cum o numeam pe profesoara noastră, am învăţat desen, pictură, tehnici grafice. Multe ne-a învăţat « doamna Virschi », mai ales ce este frumos şi cum să ne selectăm şi să interpretăm datele pentru a face un desen bun, o pictură care să reziste.

          În atelierul său de acasă, multe lucruri frumoase despre artă şi viaţă mi-a detaliat şi învăţat doamna Virsischi şi tot graţie dânsei mi-am îndreptat paşii spre Cluj, în inima Transilvaniei, acolo unde şi dânsa cu câţiva ani în urmă îşi finalizase studiile. Şi acum, când nu-mi mai este profesoară, nu pot să trec prin Târgu-Jiu fără să o văd şi regret că n-am talentul necesar să o descriu atât de poetic, cum s-ar cuveni.

          Iar cele aşezate acum cu emoţie pe hârtie, sunt date semnificative pentru mine, luaţi-le literar aşa cum sunt, dar vă rog, străduiţi-vă şi regăsiţi-le şi în pânzele mele.

Cu drag, Larisa

 

G